Semiotica metaforei. Inducția metaforică în poezia românească

Abstract

ARGUMENT - Metafora este cea mai frecventă, mai imprevizibilă și mai expresivă dintre figurile de stil. În concepția unora, „figura... nu se spune pe sine decât prin metaforă” (Paul Ricoeur, 1984: 91-92). Alții reduc figurile la metaforă și metonimie, având în vedere opoziția dintre schimbările semantice bazate pe similaritate și cele determinate de contiguitate. Disproporţia dintre interesul pentru metaforă şi cel manifestat față de celelalte figuri l-a determinat pe Gérard Genette să afirme că în cultura umanităţii se poate urmări o restrângere progresivă a câmpului retoricii: de la ars bene loquendi la teoria figurilor şi, de aici, la metaforologie (1978: 161-162). Dar metafora nu se suprapune doar conceptului de figură, ci și celui de discurs poetic. Fiindcă ea generează un tip special de discurs. Se infiltrează până în cele mai ascunse straturi ale acestuia. Acaparează largi secvențe. Îl ia în stăpânire. Îi sporește valoarea estetică. Îi conferă identitate. Dacă acceptăm că un discurs/text literar se distinge de toate cele alcătuite din semne lingvistice prin realizarea sa estetică, vom accepta și că metafora, nu prin abundență, ci, neapărat, prin reverberație, asigură specificitatea discursului/textului poetic. Poeticile clasice impuneau anumite limite cantitative metaforei și restricționau dimensiunea ecartului dintre semnificația termenului propriu și cea a termenului figurat. Poeticile romantice au eliminat asemenea restricții, făcând din metaforă figura nucleară și din structurarea ei, în cele mai surprinzătoare variante, o țintă, un manifest, o artă. În ceea ce privește utilizarea metaforei, poezia eminesciană, de pildă, se dovedește romantică întru totul. Este creația unui poet romantic pursânge, cum se și autodefinește, de altfel: „Eu rămân ce-am fost: romantic” (Eu nu cred nici în Iehova). Adevărata poezie română se naște pe altitudinile romantice. Se poate spune că, așa cum prozatorii ruși au ieșit din Mantaua lui Gogol, poeții români descind din Luceafărul eminescian. Nu există mare cultură fără mari întemeietori spirituali. Fără modele durabile și recognoscibile. Dar nici fără cultul și performanța metaforei. Poeților români, Mihai Eminescu le-a deschis această cale a metaforei de anvergură. Sub autoritatea modelului său, „zilele de aur a scripturelor române” au dobândit referențialitate. Într-o „Poetică a non-imanenței”. Despre care vor fi mereu multe de spus. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, metafora a fost tratată mai întâi din perspectiva semanticii sale, apoi, din punct de vedere gramatical și pragmatic, insistându-se asupra acțiunii ei în plan discursiv (v. Paul Ricoeur, Michel Riffaterre, Henri Suhamy, Georges Kleiber, Anne Reboul, Jacques Moeschler, Eugen Dorcescu, Elena Slave ș.a.). Cele trei direcții, însumate, corespund unei semiotici a metaforei, în spiritul celebrei viziuni morrissiene, ce ne parvine tot din secolul anterior. Aceste direcții teoretice, mai stabile și mai puternic reliefate decât altele din epocă, formează cadrul și asigură suportul pe care le considerăm necesare pentru prezentarea, în context istoric și ideologic, a teoriei inducției metaforice, în dreptul căreia se află numele lui Eugen Dorcescu. Începând din 1975, în câteva etape, pe durata unui deceniu, poeticianul timișorean elaborează și aplică un model original de interpretare a metaforei. Acesta a fost imediat îmbrățișat și valorificat în analizele metaforei poetice, cu notabile rezultate, de către colegii săi de Școală poetică, patronată de G.I. Tohăneanu. Așa cum se deduce din subtitlul cărții, modelul de abordare a metaforei conceput de Eugen Dorcescu ne va servi în interpretarea interdisciplinară de enunțuri/discursuri metaforice din poezia românească, de la Mihai Eminescu până în prezent.