Abstract:
Biserica este o instituţie divino-umană, pregătită din veşnicie ca instrument de actualizare a mântuirii în istorie, instaurată în ziua Rusaliilor şi condusă de Domnul Isus Hristos, şi de atunci, mereu însufleţită de Spiritul Sfânt. Fiind şi o instituţie omenească, este o prezenţă socială în istorie, de aceea, din necesitate, ceea ce a fost revelat de Dumnezeu şi instaurat prin sacramentul hirotonirii (care în timpurile apostolice instaurează prima ierarhie şi comunităţi sufragane în virtutea transmiterii apostolicităţii), a suferit un proces continuu de adaptare legislativă, în concordanţă cu situaţiile particulare din istoria bisericii. Este regula care a stabilit „ordinea precedenţei” între patriarhi, Roma şi Papa deţinând primatul de onoare „primum inter pares”, fiind urmat de patriarhii Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului. După schisma din anul 1054, Răsăritul creştin şi-a adaptat legislaţia canonică în mod diferit faţă de Biserica Romană, vorbindu-se uneori despre o „tetrarhie” care a funcţionat până în secolul al XIX-lea, când apar „autocefaliile” şi ulterior, în secolul XX, patriarhiile naţionale. Dar şi „tetrarhia” a trecut prin numeroase adaptări canonice, mai ales după căderea Constantinopolului sub turci şi ridicarea Moscovei ca centru de coagulare a lumii slave-bizantine, cu pretenţii de patriarhat şi de „a treia Romă”. Spre deosebire de Bisericile Răsăritene, divizate şi supuse presiunilor venite din partea Imperiului Otoman şi ambiţiilor Moscovei, Apusul creştin a cunoscut o evoluţie canonică pe fondul consolidării unităţii culturale a Europei Occidentale şi a comuniunii Bisericilor locale cu Papa, semnul vizibil al unităţii creştinilor, după modelul colegiului Apostolilor reunit în jurul Sfântului Petru. De aici şi o evoluţie canonică diferită în cadrul Bisericii creştine, un proces istoric care reflectă din plin diferite situaţii şi nuanţări eclesiologice prezente de-a lungul timpului.
